Autor: Ioana Ioniță, profesor
Temele din clasele primare sunt ceva destul de confuz în mintea mea.
Tata punea o presiune tăcută și apăsătoare de cele mai multe ori, și tind să cred că mai degrabă din propriul orgoliu decât din dorința de a-mi insufla niște valori, dar avea mereu grijă să fiu ordonată și conștiincioasă. Mama nu se amesteca, dar îmi amintesc cât de tare încerca s-o convingă pe una dintre surorile mele, liceană pe vremea aceea, să mă ”ajute” la compuneri. Nu i-a ieșit aproape niciodată, pentru că D. nu este chiar genul care să te mângâie pe creștet și să se lase impresionată de scene dramatice și ochi în lacrimi. ”Fă-ți-le singură!”, îmi repeta dureros de ferm de fiecare dată, ”Citește poeziile astea și găsește niște expresii frumoase”. Oricât de supărată sau frustrată aș fi fost atunci, mai târziu am devenit recunoscătoare. Am fost nevoită să fac eforturi singură, am citit enorm și m-am ambiționat să-i arăt, în primul rând ei, că pot să scriu compuneri mai bine decât ea. Am ajuns să iubesc literatura și să urmez facultatea pe care mi-am dorit-o, să iubesc cuvintele și să mă joc cu ele. Nu voi ști niciodată dacă lucrurile ar fi stat la fel în cazul în care sora mea mi-ar fi făcut pur și simplu temele, însă știu că ea a procedat corect atunci. Pe de altă parte, desenele la toate materiile mi le făcea cumnatul meu, eu fiind un antitalent absolut, mereu jenată și stresată de această lipsă de abilitate artistică. Pe vremea aceea credeam că trebuie să fiu bună la toate, și mă rușinam de orice nereușită sau neputință, așadar acele desene m-au ajutat enorm emoțional.
Întrebarea ”Facem sau nu facem teme cu copilul?” mi se pare incompletă și destul de tricky. Poate ar fi mai util să abordăm tema aceasta în termeni de ”când” și ”cum”.
Sunt mereu atentă la educația copilului meu. Recunosc că știu ce teme are, știu care îi sunt punctele tari și cele vulnerabile, intuiesc unde va avea nevoie de ajutor și sunt acolo când mi-l cere (din păcate, sunt acolo și când nu mi-l cere și asta e ceva ce mă străduiesc din răsputeri să repar). Pentru un copil cu vârsta de 10-11 ani, conceptele destul de abstracte (și mult peste nivelul celor învățate de noi în primii ani de școală) încă necesită timp pentru a fi conținute și sedimentate. Discuțiile și explicațiile legate de diverse subiecte din lecții am observat că o ajută pe Dara nu doar să înțeleagă, ci și să rețină. Mai mult de-atât, îi oferă sentimentul că școala are sens, că învață lucruri utile pe care le poate integra în viața ei și a noastră, de familie, îi hrănesc curiozitatea și-o încurajează să cerceteze mai departe, să interpreteze, să facă conexiuni și să se simtă validată. În același timp, recunosc, aceste discuții sunt și pentru mine un prilej de a (re)descoperi onest informații pierdute undeva demult, și de a mă bucura ca un copil.
Să luăm apoi în calcul și faptul că adesea temele sunt ”cu dedicație” pentru părinți (mai ales așa-numitele proiecte și portofolii) – o știm și noi, o știu și învățătorii sau profesorii, o înțeleg repede și copiii. Și nu mă refer aici la sarcinile gândite pentru a aduce copilul alături de părinte într-o activitate asumată, educativă și, de ce nu, amuzantă – acelea sunt mereu binevenite și am avut parte de multă adrenalină dar și hohote de râs în astfel de situații. Mă refer în schimb la ”proiectele” care sună pompos și care din start sunt peste puterile copilului. Iar în astfel de cazuri, din păcate, mulți părinți se lasă ușor purtați de propria dorință de afirmare, de propria ambiție și intră ei înșiși în competiție cu ceilalți părinți. Știu că e greu să stai pe margine și să te uiți la stângăciile copilului, având convingerea că tu ai face mult mai bine, mai elaborat, mai interesant... dar e un efort care merită.
Dacă la școală limitele ar fi puse mai ferm, poate toată lumea le-ar respecta și atunci nu ar mai fi nevoie de amestecul părinților. Pentru că profesorii își dau seama de diferențele dintre munca în clasă și munca acasă, își dau seama în ce a constat ”ajutorul” primit de elev, iar alegerea de a valida sau nu acest comportament (în fond de a încuraja sau nu trișarea) le aparține. În același timp, cu siguranță ar ajuta și dacă ar dispărea insistența de a complica inutil niște sarcini de lucru doar de dragul de a le face să sune sofisticat, academic sau ”modern”.
Nu am făcut niciodată temele în locul Darei – deși au fost situații în care răbdarea mi-a fost greu pusă la încercare, pentru că meseria asta de ”profesor, fie că ești la catedră, fie că ești acasă, e al naibii de solicitantă. E categoric mult mai ușor și mai rapid să rezolvi tu direct, cu mintea ta de adult, decât să găsești algoritmul potrivit prin care copilul să ajungă singur la rezultat.
Să-i rezolvi temele, ba chiar să i le și scrii (cunosc bine un caz în care bunica, fostă învățătoare de altfel, a imitat penibil scrisul nepotului direct în caiet...) poate da naștere unui sentiment de neîncredere în sine și în forțele proprii din partea copilului, copil care va simți rapid că nu e suficient de bun, că ideile lui nu sunt interesante, că internetul oferă nu doar informații, ci este și o sursă de teme de-a gata, că mama și tata se pricep oricum mai bine și nu mai are rost să încerce și el, că X sau Y vor străluci iar în fața clasei pentru că părinții lor ”se ocupă”...
Să nu uităm că frustrarea este esențială pentru dezvoltare. ”Rezolvarea” pe care i-o oferim copilului este doar de moment, nu aduce satisfacții, ci poate cel mult o notă bună nejustificată. Pe termen lung, lecția pe care adultul și-o va însuși foarte bine este să caute shortcuturi, să se strecoare... pentru că ”merge și-așa”.