Autor: Ioana Ioniță, profesor
Sunt momente în care îmi tratez copilul ca și cum ar fi un proiect care trebuie să iasă perfect. Mă simt responsabilă pentru un eventual comportament nepotrivit sau pentru furii și pentru încăpățânări. Și mă întreb imediat unde am greșit, ce aș fi putut face mai bine, cum să repar, cum să rezolv. Mă concentrez pe cauze și pe soluții, și apoi brusc îmi dau seama că nu o mai tratez pe fiica mea ca pe o ființă independentă de mine, că nu mai iau în calcul personalitatea ei, nevoile ei. Ca și cum totul devine despre mine și frica mea de a eșua ca mamă.
De multe ori am senzația că nu fac suficient, că nu îi explic sau nu o îndrum, că nu o ascult cu adevărat și nu-i las spațiu, că nu găsesc metodele potrivite, eficiente și creative de a o determina să acționeze sau de a o învăța să gestioneze anumite experiențe, că nu o protejez. Apoi mă frustrez când și ea procedează la fel, când îmi invadează spațiul și timpul, îmi cere răspunsuri și ajutor în situații în care se poate descurca și singură foarte bine.
Contextul este (din păcate?) de așa natură încât eu și fiica mea petrecem (prea) mult timp împreună. Practic, tot timpul ei liber. Eu lucrez de acasă, ea merge la școală trei-patru ore la prânz. Adesea, simt acest ”prea mult timp” dureros și copleșitor. Eu și soțul meu am ales astfel la un moment dat, ne-am crescut copilul singuri și nu regret absolut deloc decizia, aș face oricând la fel. Dar au trecut zece ani de-atunci... Iar în ultima vreme mi se pare că prezența mea devine sufocantă în viața fiicei mele, că sunt mereu acolo, vigilentă, gata să sar în ajutor sau să critic, gata să-mi asum și să fac lucruri în locul ei. Apoi mă enervez că ea acceptă sau că, dimpotrivă, mă respinge cu furie și, îmi spun eu, cu nerecunoștință.
M-a preocupat mereu să nu-mi traumatizez copilul și să nu repet greșelile părinților mei, să-i ofer explicații pertinente și raționale, s-o învăț respectul față de cei din jur și toleranța față de tot ce e considerat ”diferit”, s-o învăț să iubească natura, cărțile și călătoriile, să-și accepte și să-și exprime emoțiile, oricare ar fi ele. În mare parte, consider că am reușit. Ce nu am reușit însă este să fac toate astea cu mai multă relaxare, să trăiesc și eu pe deplin toate lecțiile despre echilibru și iubirea de sine. Am crescut cu frica de eșec pe care rolul de mamă a transformat-o într-un demon cumplit.
Nu știu cum să fac altfel. Oricâte cărți aș citi, oricâte seminarii sau webinarii de parenting aș urmări, să pun în practică mi-e extrem de greu. Și mă-nvârt în cercul frustrării și culpabilizării, uneori îngrijorată că nu spun ceea ce trebuie, că nu procedez cum trebuie, alteori epuizată de propria-mi asumare a responsabilității.