E rușinos, dar nu aș vrea să fim eroi

E rușinos, dar nu aș vrea să fim eroi

Autor: Ioana Ioniță, profesor

 

De zile întregi îmi spun că trebuie să rămân pe cât posibil pozitivă în ciuda nenorocirilor din jur, îmi spun că anxietatea nu mă ajută nici pe mine, nici pe copilul meu, că neputința, furia și frustrarea nu salvează nimic. În același timp însă, am nevoie să verbalizez tot acest amalgam de trăiri și să le transform din coșmaruri în experiențe puțin mai ușor de gestionat.

Războaie au fost mereu, mai aproape sau mai departe de noi, și mulți oameni au fost uciși de dragul unor cauze artificiale. Totuși, războiul din Ucraina doare al naibii de tare, doare fizic în fiecare fibră, în fiecare celulă, doare sufletește până când nici lacrimi nu mai sunt. Pentru că acum e lângă noi, palpabil. Îl vedem, îl auzim, îl cunoaștem prin disperarea celori fugiți. Știu că nu aici e greu, ci acolo, acolo e infernul. Dar e prima dată când mă văd forțată să înfrunt ideea unui scenariu cumplit în care cuvintele ”război”, ”bombardament”, ”tancuri” trec dincolo de manualul de istorie.

Indiferent cât de firesc încercăm să ne comportăm și cât de mult ne agățăm de rutina zilnică, suntem chinuiți de întrebări și frici, și ne creionăm deja în minte o altă realitate. E greu să faci planuri pentru astfel de situații și e nerealist să crezi că te-ai putea ține de ele sau că ai putea rămâne rațional.

M-am tot gândit dacă să vorbesc cu Dara deschis despre ce se întâmplă. Cum îi explici unui copil nebunia și absurdul fără să-i răpești din inocență?... Am decis până la urmă că e nu doar o datorie morală, ci e și mult mai bine să filtreze cu mine tot ce aude în jur. Îi este foarte clar că ororile războiului nu pot fi justificate vreodată și ne gândim împreună cât și cum îi putem ajuta pe refugiați. Surprinzător, fiecare discuție are loc fără panici și lamentări, cu multă compasiune și stăpânire de sine din partea ei. ”Copiii nu sunt lipsiți de inteligență, sunt doar mici”, mi-a spus cândva un bun prieten terapeut. Absolut! Copiii nu sunt atât de fragili pe cât alegem noi să-i considerăm, au resurse nebănuite de a separa binele de rău și de a-și păstra speranța și bucuria chiar și atunci când totul în jur devine trist și sumbru. E felul lor frumos și bun de a duce mai departe tot ce le-am sădit în suflete.

Dar eu sunt adultul. Eu sunt cea care trebuie să-și apere copilul. Și eu ce aș face dacă...? Ce s-ar întâmpla cu viața liniștită a familiei mele? Cum aș mai reuși să schimb tot ce e urât într-o lecție pentru fiica mea? Și-n fond, care ar mai fi rostul acelei lecții?

Am fost mereu justițiară, m-am revoltat în fața nedreptăților sociale sau a mizeriilor politice, am strigat la proteste încă de când eram studentă, și mi-am învățat copilul să facă la fel. Am ținut-o pe Dara de mână la marșuri sau mi-au purtat-o prietenii pe umeri și i-am explicat de ce e bine să luptăm pentru principiile noastre, de ce nu putem accepta minciuna sau corupția sau răul, de ce țara asta e frumoasă și încă merită. I-a rămas întipărit în minte.

Cu toate astea, în sinea mea știu că nu mă voi ridica la înălțimea teoriilor, și că dacă, Doamne ferește, ar fi să se întâmple acel scenariu oribil, lecțiile mele s-ar opri aici, principiile despre care îi vorbeam fiicei mele ar dispărea brusc și mi-aș găsi justificări pentru ipocrizie. Eroismul extraordinar pe care-l admir la ucraineni nu mă va defini, nu am nici curaj și nici patriotism. Nu cred că voi dori să lupt și categoric nu voi dori nici ca soțul meu să fie în tranșee cu arma în mână. Voi dori să-mi salvez familia cu orice preț. Ce spune asta despre mine și cum m-aș privi în oglindă, sau cum m-ar privi copilul meu peste ani și ani? Nu e lăudabil. E lașitate. Vreau doar să trăim împreună această rușine. Să trăim.