Mentori și modele în dezvoltarea socio-emoțională

Puterea exemplului în dezvoltarea socio-emoțională

În creșterea și educarea unui copil nu sunt suficiente doar explicaţiile, ci e nevoie și de un exemplu. Uneori un comportament poate fi învăţat doar prin observarea altor persoane care devin sau reprezintă deja un model de urmat. Copilul observă şi înţelege care este legătura directă dintre acel comportament şi consecinţe.

Dacă modelul din preajma copilului va face mereu apel la valorile morale și le va aplica în viaţa lui, el va ajuta astfel copilul să şi le formeze pe ale sale. Acesta din urmă va învăţa treptat să acţioneze adecvat în situaţiile sociale, să îşi dezvolte empatia şi comportamentele prosociale.

Părinții, primele modele din viața copilului

Modelele parentale sunt primele imitate şi reproduse. Este vorba aici în primul rând despre exprimarea verbală, deschisă, a propriilor emoţii şi reacţii de către părinţi. Părinţii care sunt preocupaţi de dezvoltarea lor continuă vor genera acelaşi tip de comportamente şi la copil. Adeseori părinţii sociabili au copii sociabili, la fel cum părinţii ostili au copii ostili. Mai mult de atât, modelele parentale de comportament sunt imitate şi vor fi reproduse în grupurile de copii de aceeaşi vârstă.

Este esențial ca părinții să fie foarte atenţi la cerinţele pe care le impun copiilor și să le pună în acord cu nevoile, dorinţele şi capacităţile acestora. De asemenea, pentru o dezvoltare armonioasă e nevoie de un sentiment de siguranţă şi acceptare necondiţionată, ce nu poate fi oferit decât în familie. Adulţii din preajma copilului ar fi ideal să îi ofere repere şi resurse care să susţină progresele copilului şi să îl ajute să găsească singur drumul spre propria dezvoltare.

Părinţii implicaţi în dezvoltarea copilului şi atenţi la reacţiile lui pot observa cu uşurinţă şi onestitate dacă un comportament al lor neadecvat este repetat de copil. Prin primirea de feedback cu privire la reacțiile lor, copiii îşi formează standarde de evaluare, îşi dezvoltă sentimentul eficacităţii personale şi devin mai selectivi în toate alegerile de viață.

Rolul profesorilor în dezvoltarea socio-emoțională

Copiii vor aprecia şi urma nu doar exemplul părinţilor, ci și al profesorilor care vor aborda un stil constructiv de a rezolva diverse situaţii sau conflicte. Totodată, ei vor înţelege mai uşor într-un mediu instituționalizat nevoia de reguli şi standarde.

Pe lângă familie, și educatorii ar fi bine să aibă în vedere, împreună cu copilul, o identificare și o evaluare a calităţilor şi punctelor lui forte.  Aceste trăsături de personalitate îl vor ajuta pe micul școlar să obţină succesul, fie că vorbim despre determinare, ambiţie, corectitudine şi colegialitate, sau despre abilităţi fizice și cognitive. Îşi va dezvolta o imagine de sine puternică, va avea încredere sporită în abilităţile sale şi va învăța să-şi aprecieze valoarea personală.

Recunoaşterea efortului pe care copilul îl depune pentru a-şi îndeplini sarcinile zilnice măreşte competenţa copilului. Dacă familia și educatorii îi arată copilului că fiecare efort al său este o realizare, îl ajută astfel să se valorizeze și îi oferă şi un model de relaţionare sănătoasă. De reținut că acest model va fi replicat de copil și în grupurile sale de apartenenţă (grădiniţă, școală).

Grupul, model pozitiv sau negativ în dezvoltarea socio-emoțională a copilului?  

Dacă pe parcursul copilăriei mijlocii este foarte important mediul familial, spre vârsta de 11-12 ani încep să conteze grupurile de prieteni sau alte persoane din jur. De asemenea, apare gândirea morală, mai flexibilă.

Conform observațiilor lui Jean Piaget, raţionamentul moral al copiilor se dezvoltă în 3 stadii:

• Supunerea rigidă faţă de autoritate (de la 2 la 7 ani);
• Flexibilitatea în creştere (de la 7 la 11 ani) – copilul își formează propriului simţ al dreptăţii bazat pe tratamentul egal pentru toţi;
• Raţionamentul moral, autonomia morală (în jurul vârstei de 11-12 ani) – copilul începe să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, solicită cooperare şi democraţie, ia în calcul intenţia şi circumstanţele specifice.

Copiii încep să îşi dorească să aparţină grupurilor de aceeaşi vârstă, în cadrul cărora îşi dezvoltă abilităţi de comunicare şi socializare și învaţă să coopereze. Uneori, dorinţa prea mare de apartenență îl poate determina pe copil să adopte stiluri şi comportamente nesănătoase sau cu care nu se identifică. Un părinte care înţelege această etapă şi ştie să pună limite îl poate ajuta pe copil să aleagă ceea ce este în acord cu valoarea lui personală ca fiinţă umană unică.

Este absolut esențială comunicarea bazată pe încredere şi respect reciproc între părinţi şi copii. Modelele pe care copilul şi le alege din alte grupuri, pasiunile sau visurile sale nu trebuie ridiculizate. Flexibilitatea părinţilor devine un model, iar copilul va învăţa reciprocitatea sănătoasă şi va fi deschis la sugestiile părinţilor, înţelegând că aceştia sunt de cele mai multe ori bine intenţionaţi.

”Greșeala” – prilej de învățare

Mesajele negative pe care copiii le primesc de la cei pe care îi percep drept modele le pot deforma sau chiar distruge percepţia de sine.

Conceptele de “greşeală” sau “eşec” trebuie transformate în prilej de a învăţa, în lecţii şi concluzii utile pentru viitoarele acţiuni ale copilului. Pedeapsa nu are întotdeauna efectul scontat – acela de a opri un comportament indezirabil, iar la vârsta copilăriei mijlocii (6-12 ani) poate genera opoziţionism. E bine cunoscut faptul că un copil va testa limitele între care are voie să se exprime. Părinţii şi educatorii oferă un model de comportament prin însuşi modul în care gestionează “greşelile”. Copilul va încerca să rezolve singur viitoarele probleme exact aşa cum a văzut la părinţii sau profesorii săi.

Psihologul rus Lev Vîgotski foloseşte în teoria sa socio-culturală termenul de zonă de dezvoltare proximă, zonă în care copiii pot să efectueze singuri o anumită sarcină, dar totuşi nu reuşesc. Cu toate acestea, dacă primesc îndrumări și sprijinul potrivit, copiii vor depăși această zonă cu succes, învăţând în acelaşi timp să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor.

Rolul modelelor în motivarea și dezvoltarea socio-emoțională a copilului

O dorinţă nu este întotdeauna suficientă pentru a atinge un obiectiv și orice copil are nevoie de modele pentru a-şi crește gradul de motivaţie. Observând, studiind sau chiar imitând paşii pe care un mentor i-a făcut, copilul poate deveni mai determinat în a-și urma un vis. El își va asuma efortul necesar și va putea anticipa recompensele pe care le va obţine la rândul său, dacă se va concentra şi va munci pentru ceea ce îşi doreşte.

Identificându-se cu un mentor, copilul îşi va clarifica planul personal de acțiuni și va fi stimulat să înveţe în permanenţă. Motivaţia copilului va trece din zona extrinsecă (obţinerea unei recompense sau evitarea unei pedepse) în zona intrinsecă (acţiuni voluntare în strânsă legătură cu imaginea de sine).

Mentorul are sarcina de a ajuta copilul să-și observe potenţialul, de a sublinia efortul care trebuie depus şi abilităţile pe care trebuie să şi le dezvolte sau îmbunătăţească. Paşii mici, reuşitele mici sunt elemente decisive pentru a stimula motivaţia unui copil.

O altă idee importantă pe care un copil o observă la mentorul său este aceea de angajament – adică determinare şi dedicare. Motivaţia de a-şi atinge un vis, dar şi angajamentul de a rămâne pe calea spre succes sunt elemente pe care copilul le apreciază la modelul pe care îl admiră.

Fiecare copil are o individualitate unică și are nevoie să fie perceput și tratat ca atare. Atitudinea de a crede în sine şi de a-şi depăşi limitele este ceva ce trebuie dezvoltat şi susţinut, cu realism, înţelegere şi blândeţe, prin colaborare şi prin dezvoltarea responsabilităţii.