Autor: Ioana Ioniță, profesor
Am auzit în seara aceasta la ședința cu părinții o expresie care îmi dă bătăi de cap: motivația intrinsecă. A fost explicată și repetată cu mult patos de către doamna învățătoare, în încercarea de a ne convinge cât de importantă este. Nu pun la îndoială bunele intenții și dăruirea doamnei, dar nu sunt de acord cu ideea.
Sigur că ar fi bine să existe această motivație, sigur că ne dorim, ca părinți, să nu ne mai fie răbdarea pusă la încercare, să nu mai fie nevoie de discuții interminabile, argumente de tot felul, ton ridicat și clișee stupide auzite la rândul nostru de la părinți. Sigur că visez la momentul acela în care copilul se va întoarce de la școală, se va apuca de teme conștiincios, își va da seama unde are lipsuri și va mai face niște exerciții și probleme în plus, vă căuta informații prin atlase și cărți de cultură generală, va citi cincizeci de pagini din romanul preferat și va adormi cu gândul la câte va mai învăța a doua zi. Acum ar urma emoticonul în care dau ochii peste cap. Vorbim totuși de copii de 10-11 ani.
Mi-e greu să cred că la vârsta asta un copil înțelege și conștientizează de ce e bine și de ce are nevoie să memoreze poezii, să rezolve probleme la matematică sau să rețină anii de domnie ai lui Mircea cel Bătrân. Mi-e greu să cred că își face temele dintr-o pornire lăuntrică și nu pentru că ”așa a zis Doamna”. Să fim serioși... Noi înșine habar n-avem pentru ce fel de lume îi pregătim pe copiii noștri și de ce abilități vor avea nevoie; doar ne străduim să ”jonglăm” și să adaptăm cât de cât niște concepte cunoscute, să definim pentru ei o experiență care, mai mult ca sigur, nu va fi și a lor.
Încerc mereu să suplinesc ceea ce consider a fi carențe ale sistemului. Zilnic, eu și Dara vorbim despre ceea ce învață, îi pun în context multe lucruri care-i par (și care chiar sunt, răsfoind manualele) prea abstracte sau prea complicate. Nu memorează poezia, de exemplu, fără s-o ajut să-și creeze în minte tabloul sau fără să cunoască toate cuvintele. Sunt sigură că discuțiile noastre contează mult și-o vor ajuta mai târziu. Dar de aici și până la motivația intrinsecă mai e cale lungă.
Mă-ntrebam în timpul ședinței ce mă determina pe mine să învăț când eram copil. Răspunsul a venit repede – învățam de frică, de rușine. Și uitându-mă în jurul meu, nu cred că vreunul dintre adulții prezenți, inclusiv doamna învățătoare, avuseseră altă motivație. (De altfel, nici nu cred că s-a obosit cineva vreodată să ne explice în școala primară sau gimnazială la ce ne folosesc toate lucrurile studiate. Asta era, așa trebuia, punct.) Abia la liceu au apărut poate dorințele fiecăruia dintre noi, abia în facultate am început să citesc și din alte domenii decât materia pentru examene.
Ceea ce vreau să subliniez aici e faptul că mi se pare arogantă și nerealistă continua comparație cu generațiile trecute, comparație pe care nu o fac doar profesorii, ci în general toți adulții ”trecuți prin viață” și care știu ei mai bine. ”Pe vremea noastră se făcea școală”, ”după noi nu stătea nimeni, învățam singuri”... Și desigur, nelipsita concluzie: ”Și n-am mai murit” sau ”Uite ce bine am ajuns”. I-aș întreba pe acești adulți câți dintre ei fac cu adevărat ceva ce le place, câți și-ar face treaba la serviciu, doar așa, pentru că-și înțeleg rolul în companie sau în societate, din simțul datoriei și nu de dragul salariului sau de teama că vor fi dați afară.
Nu, nu suntem nici mai buni, nici mai deștepți, nici mai conștiincioși, nici mai informați decât copiii noștri. Doar ne place uneori să credem asta ca să ne ascundem frustrarea. Toate frazele care încep cu ”pe vremea mea...” le-am auzit și noi la rândul nostru. Și noi eram priviți cu neîncredere și cu sprânceana ridicată de către părinții și profesorii noștri. Și noi încercam să ”fentăm” și să amânăm. Și noi ne doream să ne jucăm mai mult.
Chiar așa, despre joacă și importanța ei n-am auzit nimic în seara asta...