Autor: Ioana Ioniță, profesor
Urma să am inspecție la o clasă de gimnaziu, iar la ora de dinainte încercam să-i încurajez să se poarte firesc, pentru că eu eram cea examinată în primul rând, nu ei. În clasă erau doi gemeni, etichetați drept ”elevi problemă”.
Veneau cu un bagaj emoțional complicat și cereau atenție prin orice mijloace, dar erau extrem de săritori și sufletiști. Unul dintre ei m-a întrebat cu o voce neobișnuit de joasă: ”Doamna, dar am voie să vin și eu?” Câteva secunde nu am înțeles exact ce mă întreba. Când mi-am dat seama, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Copilul acela învățase deja că nu e suficient de bun, că nu merită, că prezența lui încurcă, avea deja experiența respingerii și a desconsiderării din partea multor profesori. Desigur că la ora mea a participat. Nu a făcut nici mai mult nici mai bine decât la o altă oră, nu și-a descoperit pasiunea ascunsă pentru limbile străine, dar a fost acolo, a-ncercat, și cel mai important, a simțit că aparținea grupului. Sunt absolut convinsă că-n acel moment i-am câștigat respectul pentru toți anii care au urmat.
Mi-am amintit episodul acesta când fiica mea mi-a spus cu voce gâtuită că la dansurile de la serbare ea va sta în spatele unei colege mult mai înalte și că sigur nu va fi deloc observată. ”N-are nimic, ea oricum nu face dansul bine” s-a justificat Doamna în fața unei alte fetițe.
Da, frustrarea face parte din educație. Da, în viață nu e totul roz, cu unicorni și nedreptățile vor curge. Da, oamenii pot fi cruzi sau indiferenți. Da, competiția trebuie acceptată și asumată. Dar știți ce? Mărturisesc că încep să mă satur de aceste argumente, mă satur să explic, să alin și să vindec rănile provocate de adulții care ar trebui să-mi educe copilul, să-i fie model și s-o ajute să crească frumos.
Am stat de vorbă până noaptea târziu, am empatizat, am râs împreună și am încercat să găsim partea utilă din lecția asta. Nu știu dacă am reușit s-o fac să se simtă mai bine, nu știu dacă ar trebui să iau atitudine, ca să-i fiu exemplu sau s-o las să-și ducă bătăliile singură, să strângă din dinți și să meargă mai departe.
Știu doar că-n seara asta, fetița mea s-a simțit dată la o parte, nepricepută, nevaloroasă. Îi va trece și va uita, cu siguranță, mult mai repede decât o voi face eu, nu este un copil din porțelan și nu se sparge la prima adiere. Dar mă tot gândesc la preocuparea asta obsesivă a multor profesori de a da bine, de a ține cont de prestigiul lor sau al școlii mai mult decât de trăirile copiilor. Și nu e doar despre serbări făcute pentru a plăcea părinților sau despre lecțiile regizate pentru inspectori; în învățământul românesc există o tendință puternică de a polei, de a crea falsa impresie că totul e minunat, că sunt suficienți olimpicii internaționali și profesorii care ”performează” în dosare și gradații de merit. Ce nu se ridică la nivelul așteptărilor (cui?) e ascuns, ignorat, eliminat...
Doamna, dar am voie să vin și eu?
Ioana Ioniță este profesor de engleză, cu experiență în pregătirea copiilor, adolescenților dar și a adulților. Este mama unei fetițe de zece ani și rolul acesta a devenit în ultima vreme prioritar în viața ei. ”Fiica mea îmi pune zilnic în față cea mai dură oglindă. Mă descopăr cu bune și rele, mă lupt cu demonii din propria-mi copilărie și zilnic caut calea potrivită de a crește un copil echilibrat emoțional. Nu e simplu, nu e deloc simplu.”